Cele mai recente trei funeralii organizate în onoarea unor foști șefi de stat din România au fost pentru trei lideri comuniști. În ordinea cronologică a decesului: Petru Groza (1958), Gheorghe Gheorghiu Dej (1965) și Constantin Parhon (1969). Pe listă va figura și Ion Iliescu, care s-a stins pe 5 august 2025.

De la Cuza până în prezent, România – în diferitele ei forme politice și denumiri – a fost condusă de 18 persoane. Din motive politice și exil, trei dintre acești șefi de stat, nu au avut parte de funeralii naționale. Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea și Mihai I s-au stins în exil, în Germania, Portugalia, respectiv Elveția.

Cei care își amintesc ceremoniile de la Săvârșin, București, Sinaia și Curtea de Argeș, de la moartea Regelui Mihai (2017), trebui să știe că ele s-au făcut pe linie strict militară. Oficial, nu a fost vorba despre funeralii de stat.

De funeralii de stat va avea însă parte fostul președinte Ion Iliescu, care a murit marți, 5 august 2025, în spitalul SRI din București. O ședință de Guvern din aceeași seară a hotărât aspectele practice ale înmormântării și ale funeraliilor naționale.

Potrivit 215/2016, funeraliile de stat, acordate foștilor președinți, includ drapel național pe catafalc, gardă de onoare, salve de tun (de obicei, 21 de focuri pentru președinți), depunere într-un loc simbolic (Palatul Cotroceni, Palatul Parlamentului, Ateneu etc.), transmisiune oficială live la TVR și una până la trei zile de doliu național. Aceste ceremonii sunt reglementate prin Hotărâre de Guvern și reprezintă un act de recunoaștere instituțională a contribuției la statul român.

În contextul dezbaterii din societate cu privire la funeraliile lui Ion Iliescu, Europa Liberă a căutat în presa vremii informații despre funeraliile de stat organizate, în trecut, în cinstea foștilor lideri de stat.

Cele mai recente astfel de evenimente au fost organizate pentru trei lideri comuniști. Petru Groza, primul premier pro-sovietic al României, Gheorghe Gheorghiu Dej, primul dictator comunist, și Constantin Parhon, primul șef al Marii Adunări Naționale, legislativul comunist.

Alți trei lideri de stat din acea perioadă nu au avut parte de astfel de omagii. Unul dintre cei mai influenți, Chivu Stoica, președinte al Consiliului de Stat, funcție onorifică, dar la vârful ierarhiei țării, s-a sinucis cu o armă de vânătoare, în februarie 1975. Partidul Comunist nu a organizat funeralii de stat.

Un alt lider politic comunist care s-a stins fără să aibă parte de funeralii naționale a fost Gheorghe Maurer, premier și în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, și a lui Nicolae Ceaușescu. Funcția sa mai puțin cunoscută a fost însă aceea de președinte al Consiliului de Stat (1958 - 1961), funcția supremă, deși formală. Gheorghe Maurer a murit în 2000, mult după căderea comunismului, și a fost înmormântat discret de familie, în cimitirul Bellu.

Ultimul dictator comunist, Nicolae Ceaușescu, la putere din primăvara lui 1965, a fost executat într-o unitate militară de la Târgoviște, pe 25 decembrie 1989, în zilele Revoluției, în urma unui proces fulger. Cu câteva zile înainte ordonase masacre la Timișoara și București. A fost înmormântat pe ascuns în Cimitirul Ghencea.

Să ne întoarcem în timp.

Cuza & regii României

La 15 mai 1873, din cauza unei crize de astm, fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) murea în exil, într-un hotel din Germania. Părăsise țara după lovitura de palat din 11 februarie 1866, din cauza tendințelor sale autoritariste, dar mai ales pentru a deschide calea principelui străin cerut de Adunările Ad-Hoc ale Moldovei și Țării Românești. Era a doua solicitare a românilor adresată Marilor Puteri, după cea de Unire a Principatelor.

În timpul domniei lui Carol I, mai mulți lideri politici l-au rugat să se întoarcă și să intre în Senat sau în Cameră, dar Cuza a refuzat și a preferat exilul.

La moartea lui Cuza Vodă, autoritățile vremii nu au declarat doliu național pentru domnitorul Unirii Principatelor, însă au constituit un Comitet Național „pentru recepțiunea în țară și ceremonia funebră a înmormântării”.

Detaliile le aflăm din ediția de pe 25 mai 1873 a ziarului Curierul de Iași, consultată de Europa Liberă.

Cortegiul funerar avea să intre în țară pe la Ițcani, pe atunci frontiera dintre Principatele Române și Austro-Ungaria – astăzi cartier al orașului Suceava.

Acolo, cortegiul a fost întâmpinat de delegații județelor și „a diferitelor corporațiuni”, precum și de o deputațiune de săteni.

„Pe vagonul transprotator corpului se va fixa în mijloc, un stindard tricolor cu armele Principelui repausat și cu inscripțiunile următoare: «Unirea, Votul Universale, Emanciparea sătenilor, Universitatea, Pinacoteca, Codicele Alexandru Ioan I, Demnitatea Română, Independența Biserici și Secularisarea Monastirilor inchinate»”.

Din Ițcani, delegații județelor au mers alături de convoiul funerar până la Ruginoasa, unde a fost înmormântat Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii Principatelor (astăzi, rămășițele sale sunt la Biserica Trei Ierarhi din Iași).

În stațiile Burdujeni, Verești, Dolhasca și Pașcani, trenul mortuar a fost întâmpinat cu flori. De la stația de tren din Ruginoasa, după „rugăciunile cuvenite”, sicriul a fost dus la biserică de săteni și profesori.

Comitetul Național dădea instrucțiuni foarte specifice: „La cap și picioare vor merge căte doi studenți cu stindardele Universității fondate de repausatul Domn. Corpul fiind depus în biserică, pe lăngă alte garde de onoare, va fi asistat și de o gardă schimbătoare de săteni. La colțurile secriului se vor așeza cele patru stindarde ale Universității cari vor remănea acolo căt va sta corpul în biserică.”

Cuza a fost înmormântat la Ruginoasa în prezența a mii de țărani, veniți din toate colțurile Principatului; unii martori estimau că ar fi participat la eveniment în jur de 30.000 de oameni.

A fost înhumat în costumul civil, în sicriu aflându-se numai cele două săbii primite cadou de la Constantinopol.

Ceremonia a respectat mai degrabă ritualurile tradiționale, precum năsăliile duse de țărani, sărutarea mâinilor mortului – scrie istoricul Andi Mihalache, de la Academia Română, într-o lucrare dedicată evenimentului. Nu au lipsit însă nici elementele militare, precum fanfara, garda militară, cele 21 de salve de tun.

Succesorul lui Cuza Vodă la tron, domnitorul, apoi Regele României, Carol I, nu a luat parte la înmormântare.

Carol avea să rămână până astăzi cel mai longeviv conducător de stat din întreaga istorie a românilor – 48 de ani.

Un an mai mult decât Ștefan cel Mare.

Conducerea lui Carol I (1866-1914) a reprezentat o perioadă esențială pentru modernizarea României, marcând tranziția de la statutul de provincie a Imperiului Otoman la cea de stat independent și suveran, cu alipirea Dobrogei în 1878 și apoi a Cadrilaterului. De asemenea, trecerea de la o societate marcată încă de relații arhaice spre modernitate.

Carol I a murit pe 10 octombrie 1914.

S-a stins frământat. Începuse Primul Război Mondial, Carol I și-ar fi dorit intrarea României în război, alături de Germania natală, dar interesele României cereau alăturarea la tabăra adversă, Antanta, alături de Franța și Anglia. A ales neutralitatea și a acceptat pregătirile pentru intrarea în război contra Germaniei natale și a Austro-Ungariei, pentru Transilvania. Dar a închis ochii înainte să vină momentul cheie.

Era o zi de sâmbătă. Moartea Regelui s-a întâmplat dis-de-dimineață. Imediat, întâi stătătorii Bisericii Ortodoxe și Bisericii Romano-Catolice au cerut să se tragă clopotele în toată țara.

Era obiceiul pământului din toate timpurile, când moare Vodă sau când se întâmplă ceva important. Clopotele le-au tras manifestanții și în timpul Revoluției din decembrie 1989...

În testamentul său, Regele Carol I, catolic practicant, dar protector al Biserii Ortodoxe, cerea să fie condus pe ultimul drum de preoți de la ambele confesiuni:

„Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut și o deosebită dragoste pentru Biserica Răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca preoții amânduror biserici să facă rugăciuni la sicriul meu”.

Imediat după moartea Regelui, toți miniștrii țării s-au reunit de urgență și au plecat spre Sinaia, unde murise Carol.

Luni, 12 octombrie, după o ceremonie religioasă la Castelul Peleș la care au participat membrii familiei regale, în primul rând moștenitorii Coroanei, Ferdinand și Maria, și primul lor fiu, viitorul Rege Carol al II,lea, alături de cei mai de seamă oameni politici ai vremii, coșciugul în care se aflau rămășițele suveranului au fost depuse în trenul regal și transportat la București.

Ziarul Românul, în ediția săptămânală de pe 17 octombrie, descria ceremonia.

„În curtea inferioară a palatului, coșciugul a fost depus pe un afet de tun din reg. 19 artilerie tras de 6 cai. Capacul coșciugului a fost înfășurat cu un mare drapel tricolor. La apariția coșciugului plutonul de gorniști a sunat semnalul regal.”

Imediat în spatele coșciugului se afla regele Ferdinand, proaspăt uns în funcție. În dreapta sa principele Carol și la stânga principele Nicolae.

Trenul regal a transportat sicriul regelui la București, fiind întâmpinat în toate stațiile de oameni care i-au adus un ultim omagiu. În stațiile Câmpina și Ploiești, trenul s-a oprit pentru câte o slujbă religioasă.

În București, presa vremii scria că „întreg poporul Capitalei, dela mic la mare, tineri și bătrâni, femei și copii, au condus dela trenul mortual până la palatul regal corpul neînsuflețital regelui Carol cel Mare I (Românul, 17 oct. 1914)”.

„Pe șoseaia Kiseleff toate lămpile electrice împreună cu sârmele care le suțineau au fost îmbrăcate în negru, doliul fiind susținut din distanță în distanță pe panglici trei culor. De asemenea, s-au așezat stindardele naționale îndoliate […] Tot grilajul care înconjoară curtea palatului regal a fost îmbrăcat în postav susținut din distanță în distanță de planglici trei culori [...] Dela frontispiciul palatului, în dreptul ambelor uși pornește un mare drapel național îmbrăcat tot cu crep negru”.

La Palatul Regal, sicriul a fost ridicat pe brațe de generalii Coandă, Zottu, Hârjeu și Averescu și așezat în vestibulul salei tronului.

„La capul sicriului s-au așezat drapelele cari au luat parte la răsboiu dela 1977, iar la picioare o masă pe care au fost puse spada suveranului și coroana de oțel.”

Sicriul suveranului a putut fi vizitat de bucureșteni și nu numai timp de două zile, înainte să fie înmormântat, la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Scene similare celei descrise mai sus au avut loc și la înmormântarea succesorului lui Carol I, nepotul său, Ferdinand I.

„Doresc să fiu înmormântat în uniforma de General de Cavalerie, fiind arma în care am trăit cei mai frumoși ani din viața mea militară”.

Ceea ce s-a și întâmplat, pe 23 iulie 1917, când Ferdinand a fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Biblioteca Academiei Române, într-o ediție coordonată de Gabriela Dumitrescu și Cătălina Macovei, au adunat mai multe fotografii de la acel eveniment național:

Iată-le:

Înmormântările liderilor comuniști

România nu mai era o monarhie când au fost organizate primele funeralii de stat în cinstea unui lider comunist.

Dr. Petru Groza a fost primul premier pro-moscovit al României, începând din martie 1945 până în iunie 1952. În timpul mandatului său, România a devenit republică populară, după modelul republicilor sovietice. Premierul Petru Groza, alături de șeful PCR, Gheorghiu Dej, l-sunt cei care l-au amenințat pe Regele Mihai în ziua de 30 decembrie 1947 că dacă nu abdică vor ucide o mie de tineri din cei arestați la manifestațiile pro-occidentale ale vremii.

După ce a fost înlocuit în 1952, de Gheorghe Gheorghiu Dej însuși, Petru Groza a devenit președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale a Partidului Comunist. A deținut această funcție până la moarte, adică pe 7 ianuarie 1958.

Anunțul morții sale a fost făcut în ediția de pe 8 ianuarie 1958 a Ziarului Scînteia, oficiosul Partidului Comunist, singurul partid care avea voie să existe în țară.

Ziarul scria atunci că „tovarășul nostru iubit”, „care și-a închinat viața luptei pentru înflorirea și propășirea țării” a murit „în urma unei boli îndelungate și grele”.

Tot Scînteia publica și decizia statului român de la acea vreme privind funeraliile lui Petru Groza.

Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, alături de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn și Consiliul de Ministri al republicii, declarau doliu național de pe 7 ianuarie până în ziua înmormântării, peste trei zile.

„Pentru înhumarea dr. Petru Groza se vor organiza funeralii naționale”, scrie în hotărâre.

În zilele de doliu s-au arborat în toată țară drapelul de stat și drapelul roșu îndoliat, s-au suspendat toate „manifestările distractive și sportive, cât și orice fel de adunări festive și comemorative”.

Nu doar spectacolele, dar și cursurile școlare au fost suspendate în ziua înmormântării de pe 10 ianuarie 1958.

Nu era pentru prima dată când se întâmpla acest lucru în România acelui deceniu. Cinci ani mai devreme, când murise liderul sovietic Iosif Stalin, fusese luată o decizie similară.

O țară întreagă a stat smirnă minute în șir, în cinstea dictatorului de la Moscova și a ocupanților sovietici care jefuiau țara, răsturnaseră toate ierarhiile, inclusiv pe cele profesionale sau academice și impuseseră contraselecția ca mecanism de ascensiune socială, pe linie exclusiv politică.

În 2008, acele zile din martie 1953 au fost sursa de inspirație a celebrului film „Nuntă Mută”, regizat de Horațiu Mălăele – care prezintă povestea unei nunți organizate în timpului doliului pentru Stalin în care nuntașii au fost nevoiți să „cânte” și să „danseze”... fără zgomot. O comedie de ficțiune inspirată dintr-o realitate istorică care împingea oamenii la duplicitate.

Revenind la funeraliile lui Groza, în ziua înhumării, pe 10 ianuarie, s-a întrerupt lucrul în toate întreprinderile din țară pentru trei minute, iar sirenele tuturor intreprinderilor, locomotivelor, vaselor maritime și fluviale au sunat în același timp. Cel puțin asta prevedea ordinul.

În București s-au tras 24 de salve de artilerie.

Funeraliile lui Groza au fost urmate, șapte ani mai târziu, de cele ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La moartea sa, în 1965, Dej a fost ultimul lider de stat din România care a murit în timp ce își exercita funcția.

Formal, pe 25 decembrie 1989, când a fost executat la Târgoviște, succesorul lui Dej, Nicolae Ceaușescu nu mai conducea țara. Fuga cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central al Partidului Comunist din 22 Decembrie, ora 12:12, e considerată de istorici și politologi momentul prăbușirii regimului comunist și, implicit, momentul înlăturării lui Nicolae Ceaușescu de la putere.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit pe 19 martie 1965, la ora 17:43 de minute, potrivit ediției din 20 martie a Ziarului Secera și Ciocanul, în prezența mai multor tovarăși, printre care Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica sau Alexandru Bîrlădeanu.

Așa-numita „Comisie de partid și de stat pentru organizarea funeraliilor” a stabilit ca trupul lui Dej să fie depus la Palatul Republicii Populare Române, unde simpatizanții au putut să își ia rămas bun începând cu 21 martie.

În edițiile dintre 20 și 22 martie, Scînteia a prezentat pe larg doliul național și înmormântarea lui Dej.

Nu au lipsit povești ale muncitorilor care, susținea organul oficial de presă al comuniștilor, îl jeleau pe conducătorul Republicii Populare Române. Au fost prezentate, de asemenea, telegrame de condoleanțe din partea reprezentanților mai multor state prietene.

În ziua înmormântării, pe 21 martie 1965, zeci de mii de oameni au participat la funeralii. Presa de propagandă scria despre „un bătrân cu soția sa veniți tocmai de la Moinești”, despre „o muncitoare care a venit din Galați” sau „un țăran care a călătorit până aici tocmai din țara Oașului”.

„Și ca ei sunt sute de mii, veniți cu flori și sufletul plin de tristețe din toate colțurile țării.”

Imaginile video ale vremii arată, într-adevăr, o mulțime numeroasă care a participat la funeraliile lui Dej.

Printre tovarășii care i-au adus un ultim omagiu s-a numărat și Nicolae Ceaușescu. Îi puteți asculta discursul în clipul de mai jos.

În semn de omagiu, funeraliile s-au încheiat cu salve de tun.

Sirenele tuturor fabricilor şi uzinelor, vaselor maritime şi fluviale româneşti au răsunat simultan cu clopotele bisericilor. Circulaţia trenurilor şi a maşinilor s-a oprit, iar angajaţii şi-au întrerupt lucrul încremenind, trei minute, în reculegere.

Funeraliile lui Dej nu au fost, însă, ultimele organizate de statul român în cinstea unui fost conducător.

Deși nu au fost nici pe departe la fel de grandioase precum cele ale lui Gheorghe-Dej, ultimele funerarii de stat din România au fost cele ale lui Constantin I. Parhon.

Un medic care dă și astăzi numele unui spital din Iași, Parhon a fost președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale între 30 decembrie 1947 (mai întâi provizoriu) și 12 iunie 1952.

De facto, el era șeful statului, puterea era exercitată de Partidul Muncitoresc Român (Partidul Comunist) și liderii săi, în principal Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Parhon a murit pe 9 august 1969.

Partidul Comunist a decis la acel moment organizarea de funeralii naționale, care au avut loc miercuri, 13 august, la București. În ziua aceea, drapelul de stat al Republicii Socialiste România a fost arborat în bernă și, în semn de ultim omagiu, au fost trase 21 de salve de artilerie.

Spre deosebire de moartea lui Dej, care a fost eveniment național în România și tratat pe larg de presa comunistă, cea a lui Parhon a adunat doar câteva „mii”, scria Scînteia tineretului pe 13 august, care prezenta cazul într-un articol care nu a prins deschiderea oficiosului.

Ultimul șef de stat care a avut parte de funeralii de anvergură națională a fost cea din 2017, a Regelui Mihai I. Suveranul care a domnit de două ori, o dată detronat de tatăl său, a doua oară de ocupația sovietică, a murit în exil.

Se întorsese în România, dar locuia fie la Palatul Elisabeta (loc trist și impersonal, aparținând RAPPS și locul unde a avut loc abdicarea forțată), fie la Săvârșin, proprietatea sa din Ardeal, recuperată tardiv, dar prea departe de București și de Peleș și mai ales de micul castel Foișor, mai sus de Peleș, locul în care s-a născut și care aparținea în continuare RAPPS.

Momentele sale de glorie, după ce România a redevenit liberă, sunt două la număr. Paștele lui 1992 când a fost primit triumfal și trecut pe sub Arcul de Triumf la București, după Învierea petrecută la Putna, și discursul istoric al Regelui din 25 octombrie 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani.

Încercările sale de coabitare cu regimul de la București, în sensul unei adevărate vindecări ale traumelor trecutului au fost greșit înțelese. I s-a reproșat întâlnirea cu Ion Iliescu din 2000, la inaugurarea Muzeului Național de Artă restaurat după gloanțele primite cu 10 ani mai devreme, în decembrie 1989.

O încercare de a facilita negocierea dintre cei doi a făcut și Academia Română cu prilejul comemorării a 400 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul (Regele Mihai I a fost botezat așa, exact în cinstea domnitorului Unirii de la 1600).

Detaliile acestor negocieri nu au fost făcute publice nici de Casa Regală, nici de consilierii fostului președinte Ion Iliescu. Dar este cert că în timpul celui de-al doilea mandat constituțional al lui Ion Iliescu la Cotroceni, Regele Mihai a pledat pretutindeni în Europa monarhică pentru sprijinirea aderării României la NATO.

Grav bolnav, Mihai I a petrecut ultimele sale zile de viață la Aubonne, în Elveția, într-o casă închiriată, având nevoie de atente îngrijiri medicale.

Deși nu au fost, strict formal, funeralii de stat pentru un cap al țării aflat pe ultimul drum, autoritățile de la București s-au implicat prin cele mai importante instituții ale sale în aducerea în omagierea Regelui.

Pentru omagierea sa, au fost organizate funeralii în calitate de mareșal și comandant suprem al Armatei Române.

Mihai I a fost adus în țară cu o aeronavă a statului român. Guvernul Tudose (PSD) a declarat trei zile de doliu național și a acoperit o parte a costurilor de protocol pentru monarhii veniți în România pentru a participa la funeralii.

Zeci de mii de români au trecut pe la catafalcul Regelui, între 13 și 16 decembrie 2017 pentru a-și lua rămas bun de la Rege, care a fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș, lângă înaintașii săi.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.