Fostul președinte al României Ion Iliescu – unul dintre cei mai influenți, dar și controversați lideri politici ai României postdecembriste - a murit pe 5 august, la Spitalul SRI din București, la ora 15:55. Avea 95 de ani. În ciuda notorității, biografia sa dă multe bătăi de cap istoricilor. Mari petele albe acoperă aspecte esențiale.
Ion Iliescu a fost internat din 9 iunie la Spitalul „Agrippa Ionescu” din Capitală, iar după ce medicii l-au diagnosticat cu cancer pulmonar au urmat 57 de zile de spitalizare.
Guvernul a făcut anunțul decesului marți după-amiază:
„Cu profund regret, Guvernul anunță încetarea din viață a fostului președinte al României, domnul Ion Iliescu. Fostul președinte al statului român a decedat astăzi, 5 august 2025, la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu”.
Guvernul României transmite condoleanțe familiei și tuturor celor apropiați!
Detaliile privind programul funeraliilor de stat organizate în onoarea fostului șef al statului român Ion Iliescu vor fi comunicate în perioada următoare.”
Sâmbătă, 2 august, Spitalul SRI „Agrippa Ionescu” din Capitală a informat că Ion Iliescu era într-o stare critică, cu instalarea progresivă a disfuncțiilor multiple de organe, cu afectare respiratorie severă și rezervă ventilatorie semnificativ redusă.
Ultimul buletin medical de luni dimineață, 4 august, arăta că „starea generală a pacientului se menține la fel de gravă, cu afectarea severă a funcției respiratorii și persistența disfuncțiilor multiple de organ.”
Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai controversați politicieni ai României postcomuniste, adulat și repudiat deopotrivă.
A murit cu propriile-i versiuni despre Decembrie 1989 și mineriadele anilor '90, neconfirmate de istorie, lăsând justiției să stabilească adevărul și vinovații.
În 11 ani în care a condus România, de-a lungul a trei mandate la Cotroceni, Ion Iliescu rămâne președintele care a semnat tratatul de aderare la NATO, în 2004, cu o întârziere de șapte ani față de alte țări ale fostului bloc comunist.
Rămâne și președintele care s-a opus condamnării oficiale a comunismului și deconspirării vinovaților pentru crimele produse în timpul fostului regim. Și mai rămâne să-i aflăm biografia, exact așa cum a fost.
Biografia, un mit revizuit periodic
Despre Ion Iliescu se știe că s-a născut la 3 martie 1930, într-un cartier de periferie al Olteniței, județul Călărași, însă biografia sa oficială a suferit multe revizuiri din partea fostului președinte în privința familiei.
Întreaga biografie a lui Ion Iliescu din comunism a rămas secretă. Documentele oficiale conținând datele personale și cariera sa la vârful Partidului Muncitoresc Român (PMR) și Partidului Comunist Român (PCR) au dispărut din arhive.
Nici Comisia prezidențială de analiză a dictaturii comuniste nu a avut acces la dosarul de cadre al fostului președinte al României. A existat un astfel de dosar, între documentele Comitetului Central al PCR, în custodia Arhivelor Naționale, înregistrat cu numele său, însă a dispărut, fiind înlocuit cu cel al unei alte persoane.
Doar două file, cu o caracterizare succintă a studentului de la Moscova din anii 1950, au apărut în presă, după 2000.
Dosarul său de la CNSAS este, de asemenea, la fel de succint.
În aceste condiții, reconstituirea activității concrete din timpul comunismului, ca și informațiile despre originile și familia lui Ion Iliescu, au fost supuse, deopotrivă, legendării – de către el însuși – și demitizării, de către istorici.
Mama lui naturală, Maria, a fost cunoscută opiniei publice în 1993, în urma unor dezvăluiri de presă, confirmate ulterior de fostul șef al statului.
Ion Iliescu a explicat, la vremea respectivă, că nu o menționase în CV pentru că l-a abandonat pe când avea doar un an și nu au mai păstrat legătura.
Preciza atunci că a fost crescut de o mamă vitregă, tot Maria, despre care presa și alți lideri comuniști, precum fostul ministru de Externe, Ștefan Andrei, susțineau că fusese membră PCR ilegalistă, cu o carieră în comerț exterior, în preajma Anei Pauker, agentă a Moscovei și mare lider comunist, primul ministru de Externe al României comunizate, căreia îi făcea menajul.
S-a speculat că mama vitregă a fost trimisă în misiuni în Bulgaria și în Rusia, însă abia în 2011, Iliescu a confirmat că a fost plecată în Rusia. Se pare că Ion Iliescu îi datora mamei vitrege introducerea în cercurile influente comuniste, ca și bursa de student la Moscova.
Tatăl lui Ion Iliescu, Alexandru, era membru al PCR din 1931, era deci comunit ilegalist. Pe când fiul său avea doar un an, xandru Iliescu a plecat la Moscova, la cel de-al cincilea Congres al PC al URSS. S-a întors din URSS abia după patru ani.
România monarhică a scos Partidul Comunist în afara legii, prin legea Mârzescu din 1924. Fiind finanțat de Moscova care nu recunoștea Marea Unire din 1918, PCR milita pentru dezmembrarea României, considerată un stat artificial, imperialist. Este motivul pentru care comuniștii înscriși în partid înainte de ocupația sovietică (1944-1958) a țării, sunt denumiți de ei înșiși și de istorici „comuniști ilegaliști”. Cu stagii de pregătire îm URSS, ei s-au dovedit adversari politici duri și redutabili, iar când au ajuns la putere, la finele anilor '40, agenți eficienți, deseori fără milă, ai comunizării României.
Alexandru Iliescu apare cu intervenții la Moscova, în stenogramele congresului comuniștilor sovietici, fiind așadar reprezentativ pentru delegația română.
Ion Iliescu spunea însă că tatăl său a rămas încă patru ani în Uniunea Sovietică (URSS) pentru a lucra într-o fabrică. Cert este că în 1935 s-a întors în România, iar între 1941 și 1944 a fost arestat în mai multe rânduri.
Potrivit unor documente IICMER, Alexandru Iliescu a fost până în 1943 liderul grupării comuniștilor din lagărul de la Târgu Jiu, funcție pe care a pierdut-o în favoarea lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
În urma unui conflict cu Dej, Alexandru Iliescu a fost exclus din partid și, la doar un an de la eliberare, în 1945, a murit în condiții suspecte, potrivit istoricilor, sau, așa cum spunea Ion Iliescu, în urma unui infarct.
Despre copilăria lui Ion Iliescu se știu puține lucruri. Ion Iliescu a fost laconic și contradictoriu.
Prezența maternă a fost întruchipată de mama vitregă, potrivit declarațiilor sale din 1993. Mamă i-a devenit, apoi o soră a tatălui, Aristița, care l-ar fi înfiat, pentru ca, în final, când avea 70 de ani, să o numească pe bunica paternă adevărata sa mamă.
În ultima parte a vieții, la 85 de ani, pe bunici i-a indicat ca fiind cei care l-au crescut, deși au locuit împreună de când avea un an până la vârsta de cinci ani.
Până la vârsta de 80 de ani, Ion Iliescu nu a vorbit nici despre frații săi. Mai exact, despre numărul lor. Îl pomenise doar pe un frate vitreg, din cea de-a doua căsătorie a tatălui său. Iar în 2011, a prezentat o listă de trei frați, dintre care doi, născuți după moartea lui Alexandru Iliescu.
Nici despre frații tatălui său nu există informații clare. De pildă, Ion Iliescu a vorbit despre o mătușă, însă niciodată nu a confirmat că Eftimie Iliescu îi era unchi patern.
Este vorba despre un ofițer de Securitate, care apare în mai multe biografii neoficiale ale fostului președinte și care a fost adjunct al lui Alexandru Drăghici, ministrul de Interne din perioada Dej și șef al Securității, una dintre cele mai detestabile figuri din istoria contemporană a României.
Deciziile acestuia de împânzire a țării cu lagăre și închisori destinate deținuților politici a dus la moartea și distrugerea a sute de mii de vieți omenești.
Lustrație cu trambulină
„Am fost lustrat încă din copilărie”, spunea fostul președinte, când vorbea despre condițiile în care a fost respins la liceu, în epoca dictaturii regale a lui Carol al II-lea, din cauza apartenenței la PCR a tatălui său. O perioadă pe care o descrie ca fiind dificilă și austeră. Avea 10 ani și locuia în București.
Din aceeași perioadă, datează și corespondența păstrată în arhiva Bibliotecii Academiei, din fondul CC al PCR, dintre Alexandru Iliescu și Maria, cea de-a doua soție.
Între 1940 și 1941, tatăl se interesa cum merg lecțiile de franceză și germană ale lui Ionel, așa cum îl numea pe fiul său cel mare (între timp apăruse și cel de-al doilea copil) și mulțumea pentru pachetele cu mâncare, prăjituri și haine pe care le primea de acasă.
A început liceul la Polizu și l-a absolvit, în 1949, când România devenise Republică Populară, la Spiru Haret, la 19 ani. Făcea înot și devenea vicecampion național. În acest timp însă, Ion Iliescu a intrat în politică.
În 1946 era membru în Comitetul Central de coordonare a Uniunii Asociațiilor Elevilor, unde a fost secretar.
Iliescu a povestit în cartea de interviuri cu Vladimir Tismăneanu, „Marele șoc din finalul unui secol scurt”, că, licean fiind, participa la ședințe unde se discuta politică, un fel de „societate civilă a tineretului progresist”.
La 17 ani a făcut parte din brigăzile internaționale de tineret, organizații ale țărilor comuniste care înființau șantiere. Iliescu a străbătut Iugoslavia și a lucrat ca voluntar la prima cale ferată din Albania exact în perioada când tensiunile dintre liderii comuniști ai celor două țări, Tito și Enver Hoxha, ajunseseră la apogeu.
Ce ne învață oamenii sovietici
Urmează anii de studenție, la Moscova, la Institutul Energetic Molotov, unde este liderul studenților români în URSS. Biografia oficială este săracă în detalii ale acestei perioade. Este momentul în care Ion Iliescu își amintea în public că și-a cunoscut viitoarea soție, pe Nina, și că a învățat dansuri de societate care i-au adus medalii la concursuri.
În presa românească postdecembristă, au existat campanii cu dezvăluiri potrivit cărora în studenție ar fi fost racolat de KGB, însă acuzațiile nu au fost dovedite nici în instanță, nici în afara ei.
Despre „fericirea de a studia în Uniunea Sovietică”, Ion Iliescu scria la 28 august 1951, în oficiosul CC al PCR, „Scânteia” – „O preocupare centrală în toate institutele tehnice o constituie problemele legate de marile construcții ale comunismului și păcii... De la oamenii sovietici avem de învățat ce înseamnă adevăratul patriotism. Ei ne învață cum să ne iubim patria și poporul, să punem toată munca noastră în slujba poporului, în slujba păcii.”
Romanțarea oficială a studenției lui Ion Iliescu, care se suprapune cu finalul epocii Stalin (1953), a fost susținută și de Rusia zilelor noastre.
Într-un documentar al principalului post al televiziunii publice moscovite, Rossia 1, difuzat în urmă cu câșiva ani, Iliescu a fost prezentat de colegii săi ca un tânăr elegant, care le împrumuta haine pentru întâlnire celor mai puțin norocoși, un enterteiner cumpătat în privința alcoolului. Despre epocă, Iliescu apare spunând că „la 20 de ani totul era frumos și bine”.
Doar două file în dosarul de cadre
Unicul document oficial întocmit de comuniștii de la București despre Ion Iliescu care a fost făcut public datează din 1953.
În două pagini este o caracterizare – de om repezit, dar dornic să-și îndeplinească sarcinile de partid. Se spune că „are o oarecare pregătire teoretică” și „un nivel ideologic corespunzător”.
Fișa conține și o recomandare – de selecție în organele de conducere ale partidului.
Revenit în România, în 1954, Ion Iliescu ajunge în politica la vârf – la 24 de ani intră direct în CC al UTM (precursorul UTC), pentru ca după doar doi ani să ajungă secretar al celui mai înalt for al tinerilor comuniști.
În paralel, este angajat la un institut de cercetări hidrotehnice și urmează trei ani la Institutul de Aspirantură A.A. Jdanov, pepiniera de cadre ale elitei comuniste.
1956, testul epurărilor
Anul Revoluției din Ungaria, 1956, a avut ca efect în România un nou val de restrângere a libertății studenților, prin disciplină și control. S-au înființat asociații ale studenților, menite să țină conștiințele sub control. Ion Iliescu s-a remarcat în comitetul de organizare pe țară, astfel că, un an mai târziu, când s-a înființat Uniunea Asociațiilor Studenților din România, Iliescu i-a devenit primul lider.
Au fost ani de prigonire a studenților români. Au fost exmatriculați, arestați, epurările soldându-se în trei ani cu reducerea semnificativă, inclusiv a numărului de membri ai UTM. Intelectuații rămași în libertate după epurările și arestările din anii '40 au fost prigoniți, iar mulți închiși. Așa numitul Lot Noica-Pillat este un caz relevant.
Era maniera în care dictatorul Gheorghe Gheorghiu Dej dădea asigurări Moscovei că România rămâne loială comunismului.
În această perioadă, Ion Iliescu participa la ședințele la vârf ale tineretului comunist, prezidate uneori de Nicolae Ceaușescu. Iliescu nu a vorbit niciodată despre rolul concret pe care l-a avut în timpul epurării studenților, ca lider politic al acestora.
Există însă mărturii consemnate după 2004, când studenți exmatriculați l-au indicat pe Ion Iliescu ca autor al expulzării lor, cum a fost cazul lui Enache Pope și al lui Constantin Eretescu.
Enache Pope a povestit, de pildă, cum, în 1958, Iliescu a cerut exmatricularea sa de la Facultatea de Filosofie, numindu-l „pui de viperă”, după ce a descoperit că tatăl studentului fusese primar liberal.
Ion Iliescu a fost eficient din perspectiva liderilor comuniști, astfel că reprezenta România la reuninile studenților comuniști de la Praga și Dubrovnik (în 1956), sau la cea internațională de la Strasbourg.
În China a ajuns în 1958. În țară, Ion Iliescu, ajuns la 30 de ani, este propulsat la Secția de propagandă și Agitație a Comitetului Central al Partidului Comunist, unde, în doar doi ani, ajunge numărul doi în ierarhie.
După schimbarea liderilor comuniști, din 1965, la moartea lui Gheorghe Gheorgiu Dej, Ion Iliescu se menține în ierarhie.
În tumultuosul an '65, când Nicolae Ceaușescu preia conducerea PCR, iar țara capătă numele de Republica Socialistă România, sub acest nou secretar general al partidului unic, când au loc lupte interne aprige pentru succesiunea și menținerea la vârful regimului, Iliescu este șeful secției de propagandă și agitație a PCR și prim-secretar al CC al UTC.
Ministru comunist la 37 de ani
Anul 1967 este apogeul carierei iliesciene din perioada comunistă– Nicolae Ceaușescu îl numește ministru pentru tineret.
Noul lider comunist îl știa pe Iliescu de când era copil. Mama vitregă a lui Iliescu se știa cu Elena Ceușescu din perioada în care își vizitau rudele în închisoare, în timpul războiului, și, potrivit lui Alexandru Bârlădeanu, ar fi fost prietene.
De asemenea, Ceaușescu și Alexandru Iliescu se întâlniseră în inchisoare, iar cu Ion Iliescu participase în ultimii ani la ședințe ale PMR, mai ales în perioada reprimării mișcării studențești de după Revoluția din Ungaria. Își cunoșteau viziunile.
Din stenograme ale epocii a reieșit că Ion Iliescu avea, ca ministru al tineretului, o mentalitate caracteristică epocii staliniste.
În Franța erau mișcări studențești, iar în fosta Cehoslovacie se anunțau reformele comunistului cu față umană, Aleksander Dubcek.
Un document din arhiva CNSAS, citat de cercetătorul Marius Oprea în volumul „Moștenitorii Securității”, arată că în iunie 1968, la o ședință cu cadre ale Securității care se ocupau de uniunile de creație și universități, Ion Iliescu spunea că este „o atmosferă prea liberală în rândul tinerilor”.
Evoca șantierul de la Bumbești-Livezeni și spunea că de așa ceva au nevoie tinerii, nu de „curente de gândire retrograde, reacționare, care au circulat în trecut, cu deosebire între cele două războaie mondiale”.
Câteva luni mai târziu, de Crăciun, ministrul Iliescu combătea o manifestație a studenților bucureșteni, care au colindat prin oraș.
Stenograma ședinței a fost descoperită de istoricul Adrian Cioflâncă în 2005, pe când făcea parte din Comisia Tismăneanu, de analiză a dictaturii comuniste.
„Studenții merg și se căsătoresc la biserică și organizația nu ia atitudine, își botează copilul la popă. Față de asemenea fenomene am slăbit combativitatea [...] Dar ai noștri nici măcar nu fac observație că se duc la popa. De aici și chestiunea cu colindele [...] Organizațiile noastre trebuie să contracareze unele manifestări, ca să fie instrumentul luptei ideologice [...]”, spunea Ion Iliescu în 1968.
Ana Șincai, studentă la Facultatea de teatrologie, inițiatoare a protestului, a povestit, în Revista 22, cum a fost arestată și exmatriculată în urma acelei intervenții.
Disidența sau declin politic ?
Ion Iliescu s-a prezentat în Decembrie 1989 ca disident față de regimul Ceușescu.
Nu a menționat funcțiile pe care le-a deținut în timpul regimului totalitar și nu a recunoscut niciodată, în timpul vieții, că ar fi autorul unora dintre actele de represiune.
Documentele care au ieșit la iveală nu au relevat nicio poziție de condamnare a regimului sau o inițiativă de reformare a sistemului comunist. Iliescu s-a prezentat mereu o victimă a cuplului Ceaușescu și s-a plâns că ar fi fost înlăturat pentru „deviații intelectualiste”.
El a vorbit mereu despre o divergență cu soții Ceaușescu ivită într-o vizită în Coreea de Nord, în care s-a opus importării cultului personalității după modelul dictatorului asiatic Kim Ir Sen.
Istoricul Lavinia Betea, care a cercetat arhivele comuniste, atrage însă atenția că Iliescu nu a plătit pentru disidența lui și spune că detașarea sa din București avea alte cauze.
Decizia lui Ceaușescu de a-l trimite, în 1971, ca prim-secretar la Timiș era o practică obișnuită, de a-i impulsiona pe liderii de la centru să-și dovedească măiestria organizatorică.
În aceeaşi situaţie s-au aflat, la începutul anilor 70, şi alţii. Ion Dincă a fost trimis să conducă judeţul Argeş, Iosif Banc la judeţeana Mureş, iar Miu Dobrescu la Iaşi.
A fost „pedepsit” cu funcția de lider politic absolut al celor două județe până în 1979. Iar în acest interval, a primit vizite ale cuplului Ceaușescu la Iași, de unde au apărut fotografii de la petrecerile date în cinstea lor.
Ion Iliescu a urmat apoi un stagiu la Consiliul Național al Apelor, până în 1984. Decembrie 1989 îl găsea director al Editurii Tehnice și președinte al Federației Române de Canotaj.
În anii așa-numitei marginalizări, Ion Iliescu a făcut parte din CC al PCR, până în 1984, iar un an mai târziu și-a încheiat și mandatele de membru al Marii Adunări Naționale, forul legislativ al regimului comunist, în care intrase în 1957.
În analizele CIA despre România din perioada 1982-1985, Ion Iliescu este prezentat ca un posibil succesor al lui Nicolae Ceaușescu.
De pildă, cu șapte ani înainte de decembrie 1989, când se afla la Consiliul Național al Apelor, CIA nota că Ion Iliescu era perceput la București ca o figură luminoasă, inteligentă și candidă, în legătura permanentă cu birocrații autohtoni.
După câte se pare, CIA primise informații de la București că declinul politic al lui Iliescu are la origine criticile la adresa leadershipului autocratic al lui Ceușescu.
Trecutul de care „să nu ne fie teamă, nici jenă”
Ion Iliescu s-a plâns că a fost urmărit de Securitate când a căzut în dizgrația dictatorului, însă nu a probat niciodată existența unui dosar.
În volumul „Marele șoc al unui secol scurt”, Ion Iliescu spune că nu a avut niciodată curiozitatea să-și caute un eventual dosar întocmit de Securitate. Iar opoziția sa constantă pentru deconspirarea torționarilor și a turnătorilor poliției politice comuniste este explicată astfel – „Să cunoaștem trecutul, dar să creăm acel cadru de garanții legale, în care să nu ne fie nici teamă, nici jenă”.
La momentul la care comunismul a fost condamnat oficial de către statul român, pe 18 decembrie 2006, prin vocea președintelui României de la acel moment, Traian Băsescu, Ion Iliescu nu a participat la ședința solemnă a Parlamentului, la care au fost prezenți, între alții, Regele Mihai și Lech Walesa.
În decembrie 2006, Ion Iliescu a dat un comunicat în care afirma că ar fi vorba despre „o făcătură politică, unilaterală, partizană și primitivă. Nu accept prezentarea mea ca stâlp al comunismului”.
Demitizarea
Biografia reală a lui Ion Iliescu și rolul pe care l-a avut în timpul dictaturii comuniste se vor stabili, probabil, după ce vor fi deschise arhivele prin care stau secretizate documentele CC al PCR, în cazul în care nu au fost distruse.
Primul președinte postcomunist al României, care acuza cuplul Ceaușescu de „întinarea nobilelor idealuri ale socialismului”, în după-amiaza zilei de 22 Decembrie, la nici 12 ore de când sângele umpluse la propriu caldarâmul pe bulevardul Magheru, a privit, în ultimii ani ai vieții, cum îi sunt demitizate adevărurile proprii, lucrate cu osârdie.
Revoluția din 1989 este unul dintre ele.
În 2018, cercetările procurorilor au dus la punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu, după decenii deja în care a susținut formula nerevizuită a variantei „revoltei spontane” și a „vidului de putere”.
Parchetul General a anunțat că deține probe edificatoare potrivit cărora puterea instalată după fuga lui Ceaușescu din clădirea CC al PCR, a folosit diversiunea, a cerut ajutor militar străin, a practicat dezinformarea și psihoza terorismului, fapte care s-au soldat cu moartea a 709 oameni, rănirea prin împușcare a peste 1850 și reținerea a 924 de persoane.
Dosarul penal a bătut însă pasul pe loc, după o serie de „stângăcii” judiciare care au făcut ca ancheta să fie pasată de la o instituție la alta.
Din seria mineriadelor, adică a asmuțirii minerilor manipulați din Valea Jiului contra opozanților regimului, cea din iunie 1990 are un dosar ajuns deja în instanță. Aici Ion Iliescu era acuzat că a dat ordinul de evacuare a Pieței Universității.
Procurorii arătau că a fost vorba de capturarea protestatarilor, care au fost reținuți ilegal și încarcerați eact ca prizonierii de război.
Încă un mit se dizolva după ani în care Ion Iliescu acuza că opoziția formată din partidele istorice și susținătorii lor ar fi fost agresive și ar fi atacat „samavolnic” instituții ale statului.
În 2007, Iliescu afirma, într-un interviu acordat Europei Libere, că le-a mulțumit minerilor pe bună dreptate. „Era datoria mea să le mulțumesc pentru că au dat dovadă de solidaritate și de spirit civic”, continua să spună fostul șef al statului.
În mandatele prezidențiale de până în 1996, România lui Ion Iliescu a fost una cu traumele violențelor de la Revoluție, Târgu Mureș și mineriade, cu demonizarea opoziției istorice și conservarea puterii în mâinile oamenilor proveniți din PCR și din fosta Securitate.
A însemnat și izolarea externă a țării, prin semnarea unui tratat cu muribundul URSS, în 1991. În 1994, Statele Unite considerau încă România un stat ostil, potrivit unui document semnat de procurorul general american, desecretizat de FBI.
Pe lista oficialilor de la Washington, România figura încă alături de Cuba lui Castro, de statul irakian, aflat sub Saddam Hussein, și de Libia lui Gaddafi.
România primelor mandate iliesciene a însemnat guvernare cu partide artificiale, ultranaționaliste, satelite ale PDSR, cum se numea PSD-ul de astăzi. Acestea au pierit în preajma aderării la NATO și UE.
Moștenirea
În perioada 2001-2004, în ultimul său mandat de președinte, al doilea mandat constituțional, Ion iliescu a încercat să se împace cu istoria. A făcut o înțelegere cu familia regală și i-a permis Regelui Mihai să se stabilească în țară, după umilințele la care acesta fusese supus de Ion Iliescu în mai multe rânduri, când l-a întors din drum.
Ion Iliescu a semnat aderarea României la NATO, după ce România ratase primul val de extindere și într-un nou tablou geostrategic desenat de atacurile de la 11 septembrie 2001. Ion Iliescu a făcut în acel ultim mandat mai multe gesturi simbolice, printre care și decorarea jurnaliștilor de la Europa liberă.
În politica internă, moștenirea lui Ion Iliescu ține în primul rând de partidul pe care l-a fondat și de sistemul politic pe care l-a girat.
I-a lăsat României PSD, o formațiune declarat de stânga, care a avut în permanență lideri capabili să facă averi pe care alții le construiesc în generații. Partidul acuzat de tentații autoritariste și cleptocratice a fost copilul dojenit mereu cu blândețe de Ion Iliescu. Chiar dacă uneori a folosit, chiar și în public, expresii aspre precum „capitalism de cumetrie” din discursul despre Starea Națiunii din 2002.
În 2005, când își încheiase cariera prezidențială, Ion Iliescu a pierdut cursa pentru președinția PSD în favoarea lui Mircea Geoană, care cerea desprinderea partidului de criptocomunism, cu un program al grupului de la Cluj.
Din acel moment, Ion Iliescu și-a pregătit plecarea. A acceptat un post onorific la partid, și-a încheiat în 2008 mandatul de senator de opoziție și nu a mai preluat nicio funcție publică.
Apărea în public din ce în ce mai rar, doar pentru a prezenta câte o replică, iar legătura lui cu lumea s-a făcut prin intermediul blogului pe care îl deschisese în 2011. Treptat, influența sa în PSD s-a estompat lăsând loc noii generații de lideri.
Cât s-a putut deplasa, bucureștenii își amintesc că Ion Iliescu și soția sa, Nina, veneau fără greș la concertele Festivalului Enescu.
Veștile despre sănătatea fragilă au început să apară în urmă cu câțiva ani. Redacțiile au pregătit portrete ca cel de mai sus, sintetizând lucrări de istorie recentă, memoralistică, rapoarte oficiale, declarații, compilând documente mai mult sau mai puțin accesibile și rechizitorii.
În anii care vin, istoricii vor pune probabil cap la cap piesele lipsă, iar petele albe din biografia lui Ion Iliescu vor fi înlăturate.
Ce nu pot găsi însă nici istoricii, nici profesorii de științe politice, nici jurnaliștii, ci doar oamenii de stat este răspunsul profund la întrebarea: „Cine a tras în noi 16-22? Cine a tras în noi după 22?”
Nu pentru istorie, nici pentru dreptate. Ci ca să restituie românilor esența - gândul gândurilor, temelia lumii și singura cale spre împăcare:
Viața fiecărui om contează.
Ion Iliescu și-a declinat competența. România din care a plecat pe 5 august 2025 este încă la Km0 (zero).
Articol scris de Adelina Rădulescu, redactor șef Europa Liberă România în perioada 2018-2020, editat pe 5 august 2025.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.dr[
