Știați că, odată internat într-un spital, aveți dreptul să primiți o copie a oricărui document din dosarul medical în maximum 48 de ore de la solicitare?
Acesta este unul dintre multele lucruri pe care vi le spune un navigator de pacienți.
Acesta mai ajută pacientul să înțeleagă termenii medicali sau să-l informeze cu privire la opțiunile de tratament pe care le-ar putea avea la dispoziție, în țară sau în străinătate.
Sunt două mențiuni importante de spus cu privire la această meserie, care este recunoscută de mai puțin de un deceniu în România: navigatorul de pacienți nu este în conflict cu medicul specialist și, mai important, nu îi ia locul acestuia.
El este doar un ajutor în complicatul sistem medical, pentru ca pacientul să-și cunoască drepturile.
Navigatorul „se asigură că pacientul și familia lui vor pierde cât mai puțin timp, care este foarte important în afecțiunile grave”, explică Monica Althamer.
Ea este navigator de pacienţi oncologici din 2011, când în România încă nu era recunoscută această meserie oficial. Era un mic ajutor pe care îl oferea, în timp ca lucra în altă parte.
„Consiliam pacienți cu afecțiuni grave, colaborând cu organizații non-guvernamentale. Nu îi spuneam navigație de pacienți. Mult timp nici n-am știut că așa se numește.”
Monica Althamer coordonează programul NaviCare la Fundația Filantropică Metropolis, program care funcționează public din martie 2025, și este implicată în proiectul „Spitale publice din bani privați”.
De asemenea, ea predă un modul din această disciplină la Facultatea de Biologie de la Universitatea București.
1. Europa Liberă: Ce este un navigator de pacienți și ce face mai exact, de la primul contact și până la final?
Monica Althamer: Definiția folosită internațional – care îi aparține chiar medicului chirurg oncolog din New York care a dat naștere acestei meserii, Harold Freeman – spune că navigatorul de pacienți este un profesionist instruit care asigură suport personalizat pacienților, ajutându-i să navigeze prin sistemul de sănătate.
Mai concret, să gestioneze toate barierele logistice, financiare, culturale sau de comunicare care împiedică uneori accesul la diagnostic și la tratament adecvat. Așa a apărut această meserie. Inițial s-a adresat pacienților care aveau nevoie de îngrijiri medicale, îngrijiri oncologice, pacienți din comunități defavorizate.
Doctorul Freeman observase că anumite bariere, mai ales financiare și culturale, împiedicau pacienții să ajungă la tratament în timp util: lipsa asigurărilor de sănătate, dificultăți în a parcurge etapele de tratament într-un sistem medical complex.
Navigatorul ghidează pacientul prin toate etapele diagnosticului, tratamentului și recuperării. Este acolo atât timp cât pacientul are nevoie și solicită asta. Rolul lui este în primul rând, așa cum spuneam mai devreme, acela de a reduce barierele care stau în calea obținerii tratamentului recomandat.
Aceste bariere, de la caz la caz, sunt fie financiare, fie logistice – pacientul nu locuiește în orașul în care ar trebui să beneficieze de tratament.
În afecțiunile grave, pacienții se îndreaptă spre centre universitare și atunci, pentru ei uneori este greu financiar, este greu în privința transportului, este greu în termeni de a afla informații referitoare la clinicile spre care ar trebui să se îndrepte, la tipul de specialist la care ar trebui să ajungă, la modul în care ar trebui să se programeze.
Nu toți avem educație medicală, nu toți învățăm puțină medicină să fim pregătiți pentru situația în care noi – sau un apropiat al nostru – ne izbim de o problemă gravă de sănătate.
Mai ales în România, în spitalele de stat, asta este o problemă foarte mare, pentru că sunt foarte puține spitale de stat în care funcționează ideea de programare.
Te duci la 8:00 și tot atunci intri. Toate acestea împiedică de multe ori pacientul să ajungă la timp la tratamentul necesar.
Navigatorul de pacienți nu este medic, nu va face niciodată recomandări medicale dacă respectă principiile profesiei, însă, în colaborare cu echipa medicală, explică pacientului pașii pe care trebuie să-i urmeze și îl și ajută să-i urmeze.
Nu doar îi menționează faptul că are nevoie de un oncolog sau de un anatomopatolog sau de un chirurg, îl ajută să înțeleagă care-i sunt drepturile, în ce spital ar trebui să ajungă, cum ar trebui să ajungă – cu trimitere, fără trimitere, dacă se adresează unei clinici private ce va trebui să plătească, pentru că sunt clinici private care lucrează cu Casa de Asigurări de Sănătate și în care nu se plătește nimic.
Asigurăm și comunicarea cu echipe medicale în situația în care pacientul are nevoie de asta. Încercăm să-i ajutăm și în partea de comunicare și în partea de organizare a dosarului medical, pentru că, de foarte multe ori, dacă nu ai mai trecut printr-o astfel de situație, nu știi de ce documente va avea nevoie oncologul, nu știi care este momentul în care să te adresezi oncologului, pentru că poți să te duci și să afli că, fără un rezultat al anatomopatologului, oncologul nu poate iniția încă tratament, că nu are toate datele.
Studiile făcute au arătat că existența unui navigator de pacienți îmbunătățește rezultatele lor. Mai exact, crește rata de depistare precoce a anumitor diagnostice.
Cele oncologice au fost studiate, pentru că acolo au apărut navigatorii inițial, se reduce timpul până la inițierea tratamentului, iar pacienții au o aderență mai bună la tot ce ține de parcursul lor terapeutic, de la programările la consultații medicale până la respectarea recomandărilor medicale.
2. Europa Liberă: Navigatorul de pacienți are acces la pacient fie că e într-un spital public, fie că e într-un spital privat? E mai degrabă ca un aparținător sau ca un reprezentant al spitalului?
Monica Althamer: În Anglia, de exemplu, există o organizație foarte puternică care face navigații de pacienți: Macmillan Cancer Support. Ei colaborează cu spitalele. Navigatorul este chemat chiar de oncolog în momentul în care dă vestea pacientului, navigatorul preia pacientul în continuarea primei discuții pe care medicul o are atunci când anunță un diagnostic.
În România, navigatorii de pacienți lucrează mai ales în organizații non-guvernamentale, pentru că așa a început la noi în țară furnizarea acestui serviciu centrat pe pacienți.
În ultimii ani, clinicile private au ales să ofere pacienților și acest serviciu, însă în general este cumva mai mult o navigație în interiorul spitalului decât în general prin sistemul de sănătate.
Navigația este utilă mai ales – vreau să subliniez asta – în sistemele medicale complexe. Nu toți avem educație medicală, nu toți învățăm puțină medicină să fim pregătiți pentru situația în care noi – sau un apropiat al nostru – ne izbim de o problemă gravă de sănătate.
Terminologia medicală nu este ceva pe care să o cunoaștem toți, nu ține de cultura generală.
3. Europa Liberă: Ce limitări există, ce nu poate face un navigator?
Monica Althamer: Navigatorul nu tratează, nu pune diagnostice și nu înlocuiește niciodată medicul. Navigatorul este parte dintr-o echipă medicală. Întotdeauna navigatorul vine în completarea serviciilor oferite de medici, de asistenți medicali, vine să ofere acele informații pe care în România, în general, dacă nu le oferă medicul, nu prea are cine.
Iar medicul, pe lângă partea pe care ar trebui să o facă și aceea de a se concentra pe tratamentul pacientului, pe starea lui, pe pașii care trebuie urmați, dincolo de a explica pacientului această parte cea mai importantă din tratamentul lui, ar trebui cumva să facă și ghidaj pe partea de legislație, pe partea de drepturilor pacienților. Nu poate să facă asta pentru că intră cumva într-o altă profesie și pentru că nu are timpul fizic de a face asta.
Pacientul trebuie să cunoască aceste informații înainte de a face o alegere. Este rolul navigatorului să explice, însă decizia finală aparține întotdeauna pacientului: medicul pe care îl va alege, spitalul în care va fi tratat, țara în care va urma tratamentul, dacă îl va urma sau nu.
Navigatorul nu înlocuiește niciodată familia pacientului, ci reprezintă un sprijin pentru pacient și pentru familia acestuia. Uneori avem pacienți copii sau avem pacienți în stare critică și care au un reprezentant legal, un aparținător, și atunci lucrăm cu persoana care se ocupă de pacient.
Vreau să subliniez asta pentru că de-a lungul timpului s-au făcut confuzii: navigatorul nu ar trebui să recomande vreodată tratamente, navigatorul nu înlocuiește medicul, ci este un fel de punte de legătură între pacient și sistemul medical și personalul medical.
Un navigator nu-și va putea face vreodată munca dacă nu colaborează cu medicii. Niciodată nu poate să fie dușmanul medicului, pentru că așa pare, că navigatorul și pacientul sunt într-o tabără și sistemul medical în cealaltă.
4. Europa Liberă: Câți navigatori de pacienți sunt în România?
Monica Althamer: Nu este prea cunoscută meseria. Profesia de navigator medical este recunoscută oficial și inclusă în clasificarea ocupațiilor din România din 2016.
Procesul a continuat cu aprobarea unui standard ocupațional pentru această meserie, un standard care să definească competențele și responsabilitățile specifice unui navigator. Apoi au apărut instituțiile care școlarizează navigatorii de pacienți.
Nu vă pot da un număr al navigatorilor care au fost școlarizați și niciun număr al celor care profesează, pentru că nu toți cei care au urmat un post-universitar pentru navigator de pacienți neapărat profesează ca navigator.
5. Europa Liberă: Cine poate fi navigator de pacienți și cum ajunge să facă asta? Poate să facă asta doar cineva care a absolvit o universitate de profil sau oricine de pe stradă?
Monica Althamer: Nici nu cred că și-ar dori să facă asta oricine de pe stradă. În opinia mea este o meserie vocațională. Sunt necesare studii superioare, deci nu poate să urmeze un post-universitar de pacienți dacă abia a absolvit liceul sau dacă încă nu a terminat o facultate.
Este foarte importantă experiența în sistemul sanitar, chiar dacă nu ai experiență ca medic sau ca asistent medical, deci este importantă pentru că cunoașterea terminologiei medicale este extrem de relevantă, ca să poți explica unui pacient, să poți traduce din terminologie medicală în limba română în terminologie uzuală.
Trebuie să cunoști tu limbajul pe care medicul îl folosește și să pot vorbi cu medicul și să poți explica pacientului. Deci nu poate oricine de pe stradă, ci trebuie să fie măcar absolvent de facultate, cu o experiență în muncă de minimum doi ani.
6. Europa Liberă: De unde află un pacient că există acest om care îl poate ajuta? E o meserie care să fie considerată de bază în spitale – precum cea de doctor, asistent sau brancardier?
Monica Althamer: În spitalele publice, de stat, nu am cunoștință să existe navigatori angajați. Am văzut anunțuri pentru angajare, însă nu pot să confirm sau să infirm că vreun spital de stat din România există.
În general află de la organizații non-guvernamentale, media, află de la alți pacienți care au fost ghidați sau află de la medicii lor, care le recomandă să discute cu un navigator, pentru că prezența unui navigator ar trebui să vină și în sprijinul activității desfășurate de medicul specialist.
7. Europa Liberă: Ca orice muncă, trebuie remunerată. Cine îl plătește pe acest om care ajută?
Monica Althamer: În funcție de cine este angajatorul. Vă spuneam mai devreme că navigatorii sunt fie angajați ai vreunei organizații non-guvernamentale, o asociație sau fundație din România, sunt fie angajați ai unor clinci private sau mai sunt navigatorii care lucrează într-o companie care oferă astfel de servicii.
La Fundația Filantropică Metropolis, care dezvoltă acum programul NaviCare, pacientul nu plătește nimic. Mai exact, opusul: primește în situații urgente sprijin financiar, dincolo de partea de informație. Uneori ajutăm și financiar.
Mulți dintre navigatorii de pacienți sunt foști aparținători sau chiar pacienți oncologici.
În 2024, înainte să lansăm acest program de navigație și să ne extindem, am oferi sprijin financiar în valoare de aproape 300.000 euro pentru tipul acesta de urgențe, de intervenții care nu puteau fi făcute în timp util la stat.
Acum, la Fundația Filantropică Metropolis coordonez și un proiect care se numește „Spitale publice din bani privați” și care renovează, dotează spitale. În acest moment se construiește un spital de psihiatrie pediatrică, care va fi donat statului.
Eu am început ca voluntar, aveam un alt loc de muncă; în completarea activității mele de acolo lucram ca voluntar în diverse organizații non-guvernamentale.
La un moment dat în viața mea am ales să fac doar asta, să lucrez în organizații non-guvernamentale. Însă, în general, nu am făcut doar navigație de pacienți.
Am făcut navigație și când aveam un alt loc pe muncă și care nu însemna activitate în sistemul sanitar. Este dorința mea de a adăuga un mic ajutor unor oameni care sunt în cele mai grele momente ale vieții lor. Însă fiecare navigator are dreptul de a alege, respectând legislația țării, cum își organizează activitatea – dacă este salariat, dacă are o firmă.
Nu este nici ilegal, conform legislației românești se pot face firme, și nici imoral. Personal nu am avut niciodată firmă, a fost strict o valoare personală, adică nu mi-am dorit să fiu plătită pentru asta.
8. Europa Liberă: Această activitate a plecat de la ajutorarea pacienților cu afecțiuni oncologice, dar poate fi ajutat orice tip de pacient?
Monica Althamer: Bineînțeles că nu o să-i spun unui pacient că nu-i răspund pentru că n-are cancer. Îi răspund, indiferent care este diagnosticul, însă majoritatea navigatorilor de pacienți din organizațiile non-guvernamentale sprijină mai ales pacienții oncologici.
Mulți dintre navigatorii de pacienți sunt foști aparținători sau chiar pacienți oncologici. Am navigat un pacient oncologic care astăzi este un foarte bun navigator de pacienți. Este o modalitate de a intra în profesie, pentru că înveți niște lucruri pe care apoi le dai mai departe.
9. Europa Liberă: Rudele unui om internat în spital pot fi considerate navigatori de pacienți?
Monica Althamer: Este primul pas. Din păcate, noi neavând navigatori, în timp am devenit cumva, am învățat așa, în teren, fiind aparținători, pentru că statisticile ne arată că unul din trei spre doi din trei oameni ajung să dezvolte o afecțiune gravă, o afecțiune oncologică.
Și atunci, cumva, fiecare dintre noi avem în cercul apropiat oameni care s-au confruntat cu asta și înveți din nevoie. La fel am învățat și eu.
Nu mi-am propus nici să învăț medicină, nici să să învăț legislație. Nu a fost un scop al meu, nu e că mi-aș fi dorit să ajung medic și n-am de venit și atunci am găsit ceva care să semene sau care să mă introducă în sistem.
10. Europa Liberă: Ce ar putea învăța un aparținător, care abia a aflat că o persoană dragă a fost diagnosticat cu cancer, de la un navigator de pacienți? Ce sfaturi de bază i-ați putea da?
Monica Althamer: În primul rând e importantă situația medicală concretă.
Cum spuneam, trebuie să fie un serviciu medical personalizat. E important momentul în care vă găsiți, situația medicală concretă. Navigatorul trebuie să știe ce s-a întâmplat, în ce moment în procesul de diagnosticare sau de tratament se află pacientul, ce a făcut deja, astfel încât să-i dea cele mai bune sfaturi legate de momentul prezent și de viitor.
De foarte multe ori, din păcate, pentru că așa funcționează de multe ori aceste sisteme complexe, familia înlocuiește nu doar ideea de navigator medical, înlocuiește și ideea de echipă multidisciplinară despre care se vorbește foarte mult, mai ales în oncologie.
În concret, pacienții sau rudele aleagă cu dosarul medical de la un specialist la altul. Este foarte greu să-ți dai seama care ar trebui să fie acela.
Pacientul este de multe ori informat că are nevoie de un oncolog sau că are nevoie de un chirurg, dar fără alte detalii. Sau află că ar avea nevoie de un tratament, vă dau exemplu protonoterapie. Sunt mulți pacienți oncologici care ajung să afle această informație că nu au nevoie de radioterapie normală, ci de protonoterapie. Noi nu avem un astfel de aparat în România. Prima reacție este să încerci să obții bani.
Multe dintre solicitările care ajung la noi încep așa, cu am nevoie de bani pentru protonoterapie, sau pentru un transplant sau pentru că nu ne cunoaștem drepturile. Nu știm ce decontează statul. Dacă decontează statul, atunci când România nu poate ajuta, nu știm care este instituția care ar trebui să ne ajute.
Sunt anumite tipuri de transplant, mai ales pediatric, care încă nu se fac la noi. Transplantul pulmonar pediatric nu se face în România. Și atunci, din start, pacientul are dreptul să plece în străinătate cu finanțare de la Ministerul Sănătății.
Cu cât mai devreme îl cunoaștem, cu atât e mai ușor pentru toată lumea să parcurgem aceste etape importante împreună, ca să salvăm timp, pentru că în general pentru asta ne luptăm, pentru timp.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
