Ion Iliescu, la judecata istoricilor. De la „comunistul realist” care a frânat România la „omul echilibrului”

Dispariția liderului anilor '90 readuce în discuția istoricilor bilanțurile unei tranziții confiscate și adevărurile unei (re) modernizări ratate.

Iliescu, „anticeaușist” asumat, dar niciodată anticomunist veritabil, a înlocuit dictatura personală cu democrația originală – un spațiu hibrid, artificial, în care vechea nomenclatură și Securitatea au fost reinventate drept stâlpi ai puterii postdecembriste.

Sub domnia sa, Frontul Salvării Naționale a reciclat foști activiști și a pus bazele unui sistem politic și instituțional modelat de reflexe autoritare, unde reforma reală a fost mai degrabă simulată decât asumată. Unde reforma reală înseamnă reîntoarcerea la libertate și în spiritul legilor, nu numai în litera lor, și, de asemenea, respectul permanent și practic al decidenților pentru demnitatea și viața fiecărui om.

Pentru mulți, Iliescu a fost salvatorul liniștii naționale într-o perioadă de incertitudine și violență - „ Un președinte pentru liniștea noastră”, spunea un afiș electoral al FSN devenit viral din cauza unei anumite poze cu mineri care îl arată aparatului de fotografiat cu mândria că „au făcut curat” în Piața Universității, 14-15 iunie 1990.

Pentru ceilalți, el rămâne artizanul unei uriașe mistificări istorice: Revoluția Română din decembrie 1989 a fost rapid acaparată, iar episoadele de sufocare a opoziției politice și a inițiativelor societății - precum ciocnirile interetnice orchestrate de la Târgu Mureș (martie 1990) și scenografiile bolșevice ale Mineriadelor (trei în 1990, una în 1991 și o tentativă în 1999) - au devenit repere ale autoritarismului postcomunist.

Adevărata moștenire a lui Iliescu se vede cel mai clar în blocajul justiției și al reformei: dosarele Revoluției și ale Mineriadelor au rămas nerezolvate după 35 de ani, iar complicitățile de la vârf au făcut din statul de drept mai mult un slogan decât o certitudine.

Caracterizat drept „sărac și cinstit”, în cercul său imediat, nu au înflorit averi personale spectaculoase, dar în țară au prosperat rețele întregi de prădători: privatizările frauduloase și schemele de tip Caritas au mutilat mugurii economiei libere și a viziunii capitaliste și au sărăcit milioane de români.

Ion Iliescu însuși a admis prăpastia între ceea ce proclama partidul care l-a menținut la putere, PSD, și ceea ce se întâmpla cu adevărat, într-un celebru discurs din 2002, când prezentând Parlamentului starea națiunii, a criticat „capitalismul de cumetrie”. Era însă prea târziu. Greșelile fatale fuseseră făcute în 1990-1991.

Că a avut Moscova drept model și comunismul drept viziune sunt reproșurile și criticile care i-au fost aduse cel mai frecvent.

Iliescu a oscilat, ca lider, între fidelitatea față de Uniunea Sovietică – semnând în 1991 un tratat politic cu Moscova – și pragmatismul care l-a împins, relativ târziu, spre integrarea României în NATO și Uniunea Europeană.

Pentru susținătorii săi, meritul acestui viraj rămâne incontestabil: România a fost salvată de la izolarea geostrategică. Pentru critici, totul s-a petrecut prea lent, fragmentar, fără tragere de inimă, mai degrabă sub o presiune inevitabilă decât prin viziunea proprie.

Istoria îl consemnează ca pe un lider de tranziție, dar și drept părintele unei democrații defecte, a unei clase politice formate la umbra otrăvitoare a compromisului moral și a fricii de adevăr.

Pentru generațiile care și-au pus speranța în decembrie 1989, moartea lui Ion Iliescu obligă la o reexaminare: cât din eșecul și blocajul prezentului îi aparține? Cât din rănile nevindecate ale societății sunt moștenirea sa?

Finalul acestui capitol nu poate fi unul de liniște; este, mai degrabă, un semn că a venit momentul adevăratei confruntări cu trecutul, fără reverență, fără iertare superficială și fără uitare.

Doar așa România poate spera să-și construiască, în sfârșit, acel viitor pe care și l-a dorit mâna de oameni strânsă în Piața Universității în noaptea însângerată de 21 spre 22 Decembrie 1989 și apoi zecile de mii de prooccidentali care cereau „Alegeri fără comuniști!” în așteptarea primului scrutin liber în jumătate de secol.

Înainte ca istoria să-și spună ultimul cuvânt despre locul pe care Ion Iliescu îl va ocupa în cronologia conducătorilor României, Europa Liberă vă invită să aflați ce cred istorici și politologi contemporani cu Ion Iliescu despre personalitatea primului președinte al României scăpate de dictatură.

Atât cuvintele celor neiertători și critici, cât și vorbele celor care cred că Ion Iliescu a fost singura șansă a României de a ieși din bezna totalitarismului.

Cosmin Popa, istoric: „Falsificatorul democrației și, în cel mai grav sens, părintele sistemului politic actual”

Istoricul Cosmin Popa face o analiză nuanțată asupra rolului lui Ion Iliescu în istoria României postcomuniste, subliniind că influența fostului președinte a fost „covârșitoare” pentru felul în care s-a construit țara după 1989:

„Ion Iliescu este cea mai fidelă expresie a neputinței României de a ieși din ceea ce a ucis Ceaușescu. Iliescu este omul care a făcut cel mai mult pentru conservarea vestigiilor ceaușismului în România postcomunistă. Este atât expresia, cât și esența procesului prin care regimul comunist a influențat România pe termen lung”, explică Popa.

Întrebat dacă Ion Iliescu poate fi privit drept democrat, Popa răspunde categoric:

„Iliescu a fost pe tot parcursul existenței sale politice un activist de partid, în cel mai clasic sens. Dimensiunea sa democratică a fost limitată, iar definiția ei se pliază pe sistemul de valori socialist. Nu l-aș putea cataloga drept democrat. Nimic din ceea ce a întreprins politic nu a izvorât din convingeri democratice, ci din obiectivele politice de moment.”

Cât privește justiția defectă de tranziție și lipsa unui verdict clar în Dosarele Revoluției și Mineriadelor, tărăgănate de zeci de ani între instanțe și parchete, istoricul spune că responsabilitatea lui Ion Iliescu este incontestabilă și le vede ca pe o prelungire a puterii politice a acestuia.

„Dacă ar trebui să numim una dintre cauzele inexistenței unei justiții de tranziție în România, Iliescu ar fi pe primul loc. Cazurile acestea arată că justiția românească este încă incapabilă să gestioneze și să judece cazuri complexe, cu fațete politice și penale. Pe fond, România nu și-a încheiat tranziția.”

Despre efectele pe termen lung ale moștenirii lui Ion Iliescu, Popa avertizează că sistemul creat de Iliescu a ajuns să facă parte din țesătura genetică a României actuale.

„Este de așteptat ca unele pârghii din mecanismele instaurate de el să se stingă, dar cele mai importante vor rezista probei timpului. Iliescu a făcut tot ce a ținut de el ca măcar o parte din oamenii cu putere înainte de 1989 să rămână la conducere după Ceaușescu […] Ion Iliescu este, în sensul cel mai grav posibil, părintele sistemului politic actual.”

Cosmin Popa consideră că profilul politicianului român de astăzi, „obișnuit să gândească preponderent tactic, nu principial, să ignore valorile democrației reale în favoarea calculelor de moment”, este moștenirea directă a epocii Iliescu.

„Ion Iliescu a falsificat democrația, a falsificat tranziția și, în bună măsură, modernizarea României. Toate obiectivele atinse doar aparent de România postcomunistă au fost acceptate de Iliescu doar în măsura în care nu intrau în contradicție cu convingerile sale profund antidemocratice.”

Despre funeraliile naționale pentru fostul președinte, istoricul subliniază:

„Ignorarea a tot ceea ce a făcut rău acest om, doar pentru că a dispărut, este o palmă dată tuturor celor care au suferit și au fost dezamăgiți de România după 1989. Iliescu poartă responsabilitatea apariției primului val de emigrație politică post-decembristă, odată cu mineriadele - asta trebuie spus mereu când vorbim despre această perioadă.”

Acad. Ioan Aurel Pop, istoric, președintele Academiei Române: „A fost un salvator”

Cu totul altfel vede președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop locul lui Ion Iliescu în istorie.

Pop subliniază că Iliescu a fost primul președinte ales de români, prin vot direct, într-o democrație tânără și explică cum fostul președinte a luat decizii definitorii pentru viitorul României, exact la startul noului regim politic.

„Pentru mine, ca istoric, Iliescu a fost salvator. Se discuta atunci, în anii '90, în plan internațional – și a venit o propunere și la președinția României – de a redeschide discuțiile privind Transilvania, considerându-se că Pacea de la Paris din 10 februarie 1947 care a atribuit Transilvania României era caducă, era un tratat vechi și trebuia rediscutată situația Transilvaniei.

Iliescu a avut puterea să spună că problema Transilvaniei nu se mai discută cu nimeni la masa tratativelor, că e o problemă rezolvată. Nu au fost vremuri simple”, spune pentru Europa Liberă, acad. Ioan Aurel Pop.

Ion Iliescu a a fost „un om al echilibrului”, crede istoricul.

„Istoria îl va așeza la locul lui. Istoricii nu sunt magistrați, nu sunt judecători, ei nu emit sentințe – ci constată. Iar istoricii vor constata că Iliescu a avut un rol istoric important”, crede președintele Academiei Române.

Stelian Tănase, istoric și scriitor: „Un comunist realist care a păstrat regimul ceaușist și a blocat democratizarea României”

„Ion Iliescu este un comunist, un activist de partid în sensul clasic, o mască a regimului comunist . El a fost ales să conducă România după decembrie 1989 de către armată și aparatul de partid”, este de părere Stelian Tănase, participant în prima linie la Revoluția din Decembrie 1989 și unul din principalii organizatori ai manifestației maraton, prooccidentale din Piața Universității (aprilie-iunie 1990).

În viziunea lui Stelian Tănase, Ion Iliescu nu a fost niciodată un democrat autentic.

„Imaginea sa este aceea a unui comunist măreț și tolerant, dar tot comunist. În toată cariera sa politică, obiectivele sale au fost guvernate de valorile socialismului, nu de convingeri democratice.”

Întrebat dacă a existat vreun moment în care Iliescu să fi determinat sau făcut o schimbare, Tănase spune răspicat:

„Nu. El a dorit să facă perestroika în România – un comunism mai deschis, o formă de «comunism blajin», nu o democrație occidentală cu pluralism și economie de piață. Planul era să avem un singur partid, o variantă a comuniștilor est-europeni după primăvara de la Praga, nu o țară democratică.”

Pe marginea incapacității societății românești de a-i trage la răspundere pe cei responsabili de evenimentele tragice din anii ’90, cum ar fi mineriadele, Tănase atrage atenția:

„Puterea lui Iliescu s-a bazat pe sprijinul armatei și al aparatului comunist, iar el a garantat nepedepsirea vinovaților de crime. Aceasta a fost și cheia menținerii sale în fotoliul de putere pentru mulți ani după Revoluție.”

Însă, în opinia sa, influența lui Iliescu nu se va încheia odată cu dispariția sa: „Sistemul pe care l-a creat face parte din «țesătura genetică» a politicii românești actuale. Chiar dacă o parte din pârghii vor dispărea, influența sa va rezista în continuare. A cultivat mecanisme care au asigurat continuitatea puterii celor aflați înainte de 1989.”

Despre viitor, istoricul spune că „fața României se va limpezi numai după încheierea crizei majore a Ucrainei și victoriei forțelor prooccidentale. Până atunci, vom avea de înfruntat probleme grave, dar elita politică trebuie să își asume responsabilitatea deciziilor ca să vedem în sfârșit o Românie democratică cu adevărat.”

Cristian Pîrvulescu, politolog: „Simbolul revoluției confiscate și părintele tranziției blocate’”

Politologul Cristian Pîrvulescu conturează un portret nuanțat, între istorie și memorie personală, al fostului președinte Ion Iliescu.

Pentru el, moartea lui Iliescu închide definitiv „un capitol esențial din istoria României”. Întreaga tranziție a fost decisiv marcată de acest lider „controversat”, care timp de aproape 15 ani a dictat, fie din funcție, fie din umbră, drumul noii puteri de la București.

Pîrvulescu descrie perioada 1989–1991, în care „violența domina, iar nesiguranța îi stăpânea pe conducătorii României”, ca pe „un timp fondator al noului regim politic de la București”.

Atunci, Iliescu și apropiații săi au blocat semnificativ evoluția către o democrație liberală de tip clasic și au încercat să impună, alături de ideologul comunist, Silviu Brucan, conceptul de „democrație originală”:

„Centrul puterii a fost ocupat de o structură hibridă care a împiedicat revenirea partidelor istorice și și-a asigurat sprijinul nomenclaturii ceaușiste și al securiștilor.”

Ca figură de opoziție, Iliescu nu a fost niciodată un disident autentic, subliniază Pîrvulescu. „S-a ferit mereu să-și asume responsabilități, a cochetat cu ideea de contestare, dar nu a avut curajul s-o facă până la capăt. Martorii evenimentelor mi-au relatat că, deși se discuta să semneze scrisoarea celor șase (protestul din martie 1989 al unor nomenclaturiști comuniști căzuți în disgrație, transmis lui Ceaușescu), n-a avut puterea să se expună”, spune politologul.

Pîrvulescu oferă și o mărturie rar auzită despre acele zile tulburi:

„În 1990, terminasem Facultatea de Filozofie și am făcut armata la o unitate de lângă Ploiești, iar acolo am avut acces la toate rapoartele făcute de subunități militare care au participat la luptele din București: Otopeni, Televiziunea Română, Cartierul Capitalelor… Am citit despre lipsa de comandă, haosul total, arestările teroriștilor și atmosfera reală din interiorul aparatului de forță. Rapoartele – nu știu dacă au fost vreodată valorificate sau dacă mai există măcar – descriau perfect lipsa deciziei și coordonării. Iliescu era prezent atunci în TVR, dar totul se desfășura mai degrabă sub presiunea contextului, și nu a unui plan prealabil.”

Această experiență directă îl ghidează pe Cristian Pîrvulescu o perspectivă unică: lovitura de stat care a confiscat Revoluția Română nu a avut loc în decembrie 1989, ci mai târziu:

„Nu cred că evenimentele din decembrie 1989 au avut caracterul unei lovituri de stat. Ulterior, de la începutul lui ianuarie ‘90, s-a decis preluarea puterii și controlarea tranziției spre un regim hibrid. Eu însumi am văzut în aceste documente militare haosul, nu orchestrarea.”

Lipsa unui proces clar pentru vinovații mineriadelor și violențelor din 1990 este, pentru politolog, „o mare frustrare națională”.

„Aici, responsabilitatea lui Iliescu e totală. Încercările de a-l socoti pe Iliescu vinovat pentru victimele de la Revoluție nu rezistă analizei faptelor, dar pentru mineriade și tehnica de a bloca decenii de transformare politică, răspunderea este evidentă.”

Pîrvulescu îl prezintă pe Ion Iliescu era „un orfan al partidului, fiu al unui lider comunist din anii ‘40, coleg cu Constantin Pârvulescu (comunist ilegalist, adică dinainte de sovietizarea României n.r.)”, și că, spre deosebire de alte mituri, Iliescu „nu a locuit niciodată în case de protocol, ci într-o casă acordată de comuniști în anii ‘70”.

„Istoria personală, contextul familial și lipsa de asumare a marcat fiecare decizie a sa. Nu a construit niciodată un partid propriu, a fost mereu un lider de compromis, mereu în umbra cuiva, folosit de diverse grupuri”, povestește Pîrvulescu.

Moștenirea politică a lui Iliescu e, în esență, un „de ce?” acest hibrid care continuă și azi. Dacă ar fi avut curaj, ar fi oprit violențele din 1990, dar a ales să le susțină, compromițând partidele istorice și lăsând spațiu pentru sloganuri ca «Nu ne vindem țara!» – lozinci pe care le regăsim azi în extremismul naționalist.”

Pentru Cristian Pîrvulescu, Ion Iliescu rămâne simbolul unei tranziții blocate, al ambiguității politice și al temerii de a rupe definitiv legăturile cu trecutul comunist:

„Responsabilitatea lui e uriașă. Chiar dacă a urât fascismul, nu și-a dat niciodată seama cum, paradoxal, strategiile sale politice au riscat, mai târziu, să deschidă poarta pentru forme noi de extremism.”

Dumitru Borțun, profesor universitar și doctor în filosofie: „A fost un om empatic și un peace maker”

Profesorul Dumitru Borțun a lucrat timp de trei ani, la Cotroceni, cu Ion Iliescu.

El povestește pentru Europa Liberă o experiență pe care o consideră revelatoare pentru omul Ion Iliescu.

„A venit o delegație a unei organizații de romi. La final, unul dintre ei a început să citească de pe o foaie un discurs. Avea emoții, îi tremurau mâinile, abia citea. Cei de la protocol făceau semne disperate că pe Iliescu îl aștepta o delegație de oameni din afaceri din Germania, care trebuia să plece la timp că pierdea avionul. Dar Iliescu stătea să-l asculte pe nea Ion, lăutar din Alexandria”, spune prof. Dumitru Borțun.

„A fost un om empatic, un om care se putea pune în locul altor oameni și putea să discute cu ei și aceștia simțeau că discută de la egal la egal. Realmente, se punea în bocancii lor”, adaugă el.

Era un om iubit și respectat, spune profesorul, de toate categoriile socio-profesionale. Era un liant între oameni.

„A avut vocație medierii, a negocierii și a concilierii. Era animat de un spirit de împăciuitor, a fost un peace maker.

Țineți minte când s-a dus să-și ia la revedere de la mineri? El s-a dus, de fapt, să-i trimită acasă. I-a strâns pe toți în pavilion la Rompexo și în Gara Basarab îi așteptau garniturile de tren. Le-a mulțumit ca să-i poată duce acasă. Minerii se uitau la el cu respect. Era singurul om politic al momentului care putea să facă treaba asta, să-i trimită acasă. Pe restul i-ar fi huiduit.

Avea o mare deschidere către muncitori, către omul simplu, dar și către intelectuali”, crede Dumitru Borțun.

Profesorul îl definește pe Ion Iliescu ca o personalitate contradictorie „în sensul că a avut și multe lumini, și multe umbre”.

„Ceea ce mi se pare mie mai grav este că cei care îl contestă acum au un fel de fixație, o gândire rigidă anti-Iliescu. De partea cealaltă este mai multă maleabilitate și oameni care au ținut la el, care îl apreciază și care pot să observe și anumite lipsuri. De pildă, faptul că nu prea avea fler la oameni. Și tot la lipsuri, putem trece și faptul că a lăsat partidul pe mâna baronilor locali”, explică Dumitru Borțun.

Dorin Dobrincu, istoric: „Comunistul reformist care a blocat modernizarea României’”

Istoricul Dorin Dobrincu îl prezintă pe Iliescu drept „un «gorbaciovist» convins că România avea nevoie de un «comunism cu față umană»”.

Instalat la conducerea statului în decembrie 1989, Iliescu a preluat structurile fostului PCR și a construit pe acestea un nou partid, Frontul Salvării Naționale, amintește Dobrincu, între altele, autor al unui manual de istorie a comunismului.

„A recuperat Securitatea și a plasat-o sub altă denumire în slujba regimului său”, explică istoricul. În toți acești ani, Iliescu „a blocat orice reformă reală, profundă a statului, tratând proprietatea privată ca pe un moft, cum a spus în discursul de la Satu-Mare din 1995 (cu urmări directe în justiție unde se derulau procesele deschise de victimele naționalizărilor și confiscărilor comuniste n.r.)”.

Dorin Dobrincu evidențiază și complicitățile din jurul lui Iliescu: „El nu a făcut avere personal, dar în preajma sa au prosperat rețele de prădători, întreprinderile de stat au fost capturate de colegii săi de partid, au fost devalizate bănci, iar și schemele piramidale de la Caritas, apoi de la FNI, au sărăcit foarte mulți cetățeni.”

Pe plan internațional, „la început Iliescu a pledat pentru menținerea României în orbita Uniunii Sovietice, semnând în 1991 un tratat politic cu Kremlinul. Doar după prăbușirea URSS s-a orientat spre Vest și a susținut aderarea la NATO și UE, merit ce i se recunoaște drept o fereastră de oportunitate fructificată pentru a externa România din sfera de influență rusă.”

Totodată, istoria lui Iliescu este legată de evenimente tragice și controversate, precum „Revoluția sângeroasă din decembrie ‘89, conflictul etnic de la Târgu Mureș și mineriadele din 1990 și 1991, cu sute de victime.”

„Iliescu a fost inculpat în Dosarul Revoluției și în Dosarul Mineriadelor, însă justiția disfuncțională nu a reușit nici după 35 de ani să stabilească vinovățiile și să emită o sentință clară.”

Dobrincu admite că, pentru susținătorii fostului președinte, Ion Iliescu a asigurat o tranziție relativ pașnică de la comunism la postcomunism. Însă criticii vor sublinia, continuă istoricul de la Iași, „ruptura dificilă și parțială de comunism a lui Ion Iliescu și reformele lente și insuficiente” din vremea mandatelor sale.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.